Mihai Eminescu Stă castelul singuratec, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri; Se înalţă în tăcere dintre rariştea de brazi, Dând atâta întunerec rotitorului talaz. Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numa' Lungi perdele încreţite, care scânteie ca bruma. Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte, Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte, Iar stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară, Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară. Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii, Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei, Cu aripele întinse se mai scutură şi-o taie, Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie. Papura se mişcă-n freamăt de al undelor cutrier, Iar în iarba înflorită, somnoros suspin-un grier... E atâta vară-n aer, e atât de dulce zvonul... Singur numai cavalerul suspinând privea balconul Ce-ncărcat era de frunze, de îi spânzur' prin ostreţe Roze roşie de Şiras şi liane-n fel de feţe. Mihai Eminescu Când amintirile... Când amintirile-n trecut Încearcă să mă cheme, Pe drumul lung şi cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. Deasupra casei tale ies Şi azi aceleaşi stele, Ce-au luminat atât de des Înduioşării mele. Şi peste arbori răsfiraţi Răsare blânda lună, Ce ne găsea îmbrăţişaţi Şoptindu-ne-mpreună. A noastre inimi îşi jurau Credinţă pe toţi vecii, Când pe cărări se scuturau De floare liliecii. Putut-au oare-atâta dor În noapte să se stângă, Când valurile de izvor N-au încetat să plângă, Când luna trece prin stejari Urmând mereu în cale-şi, Când ochii tăi, tot încă mari, Se uită dulci şi galeşi? Toamna De Ion Pillat Au vuit prelung ca v?ntul păsările migratoare Peste casa părintească unde ieri m-am regăsit Singur cu lumina care galbenă venea din soare, ?n odaia de-altădată să-mi ureze bun sosit. Toamnă, iată-ne-mpreună, gospodina ce porţi cheia Ruginită ca o frunză, a trecutului meu mort. Toamnă, iată-ne alături, noi cu visul pe aleea „Nucilor” ce ancorează pentru iarnă-n al tău port. Precum seara pe c?mpie c?nd f?şii se prinde ceaţa, Tot auzi sun?nd vecernii şi nu ştii de unde vin, Sub frunzarele rărite amintirea cheamă viaţă, Dar trecutul ?i răspunde ca un clopot ?n declin. Zile albe, zile negre…ce străine, ce departe, Buclele ?n care dorul meu de cer l-am ?ngropat… Toamnă, lasă-mă să m?ng?i părul tău de frunze moarte, Părul tău de aur roşu şi de soare ?ntrupat.